A+ R A-

La mulţi ani, Sorine!

Email

 

"Azi, 9 august 2017,  fratele meu,  SORIN BUCURENCIU împlineşte 77 de ani! Ce vârstă frumoasă! Profit de aceea de marele avantaj de a avea în Ocna Mureş un ziar on line, şi de un ziarist nu doar serios, dar şi foarte amabil, ca să “scot la lumină” (aşa se spune în spaniolă “a publica”)  o scrisoare pe care i-am scris-o lui Mircea Ciugudeanu –adică profesorului universitar şi… compozitor talentat!– la cererea lui, când întocmea al doilea volum dedicat ocnamurşenilor ce fac cinste oraşului în care s-au născut sau au trăit. Cum până la urmă scrisoarea nu a  mai putut apărea, m-am gândit s-o fac cunoscută pe această cale. Nu doar pentru că este vorba de fratele meu ci şi pentru faptul  că, vorbind de el, vorbesc şi de o vreme  necunoscută celor mai mulţi dintre ocnenii de azi, iar pentru cei care o cunosc ar putea fi  chiar o  plăcere să-şi amintească de acei ani."

 


                     Dragă Mircea,

Abia acum răspund propunerii tale de a scrie un articol  despre Sorin Bucurenciu, fratele meu, pe care doreai să-l incluzi într-o carte din care generaţiile noi să afle, mai concret şi mai amplu,  că “şi la Ocne nasc oameni”. Mie îmi vine mai  la îndemână să spun “şi la Uioara”,  pentru că noi, cei născuţi în timpul sau după război ne simţim…de la Uioara. Aşa o numea toată lumea pe vremea aceea. Aşa se numea chiar gara! Ce frumos nume, ce dulce, ce duios! Paradoxal, el vine din maghiarul ujvar: Marosujvár, adică Ocna Mureş sau Ocna  Mureşului, cum i s-a spus o vreme. Asta ca să ne arate, poate, cât de apropiaţi au fost întodeauna între ei  uiorenii,   unguri sau români! Cineva îmi povestea, nu foarte de demult, cum, pe la începutul secolului  ungurii din oraş i-au ocrotit pe români de năvala maghiarilor veniţi de peste graniţă.
    Deci... şi la Uioara nasc oameni! Şi încă nu puţini. Şi Sorin Bucurenciu este unul dintre ei. Cum îmi spunea deunăzi Mia Marcu, prietena mea de-o viaţă:”Hai, scrie odată! Neapărat să scrii! Nu te mai codi atâta! Sorin, fratele tău este un om însemnat, un om de ştiinţă nu ca noi filoloagele, nişte… Spune ce ţi-a zis doamna doctor”. Şi am să spun: “<<Soţul meu  zice: Bucurenciu nu e excepţional, e genial>>”. Soţul dânsei era (printr-o extraordinară coinicidenţă) profesorul Constantin Apetrei, al cărui student, asistent, doctorand şi colaborator a fost fratele meu şi despre care îl auzeam mereu vorbind cu Mariana, soţia lui,  cu care era coleg de grupă şi deci  îl aveau amândoi ca  profesor.
     Dar eu nu voi vorbi aici de Sorin ci  de Puiu, pentru că aşa îi spuneam acasă, aşa îl cunoşteau toţi în oraş. Când s-a dus la  Bucureşti,   la facultate,   colegii l-au numit după catalog. Şi Puiu al nostru a devenit Sorin. Tata, ce-i drept, îi spunea  de multe ori Sorin,  ba chiar folosea, ca adevărat făgărăşean ce păstra tradiţia,  vocativul: Sorine!  Şi-mi aduc aminte în legătură cu vocativul ăsta -de care poate unii din generaţiile noi nici nu ştiu că există- de o întâmplare plină de haz.  Ne luase tata, ca de multe alte  ori, cu trăsura, pe sate. Şi în timp ce el vedea de animalele omului care-l chemase, noi ne zbenguiam prin curte. Şi deodată îl aud pe Ianos, vizitiul: ”Domnu’ doctor, uite ce face Sorine!”. Se urcase pesemne într-un pom sau alerga după vreo găină. Nu era de felul lui năzdrăvan, dar, Slavă Domnului, era copil ca toţi copiii. Chiar dacă nu ca toţi!
     Şi venind vorba de tata, mă iertaţi, dar nu pot să nu   amintesc -mai ales că mâine, 10 august, ar fi şi ziua lui aniversară!- o întâmplare recentă, petrecută aici, în Spania. Mă întâlnesc în hol  cu un domn,  mutat de curând în bloc, care mă opreşte şi mă întreabă, în româneşte: “Vă numiţi  Bucurenciu?” Văzuse pesemne pe cutia poştală numele. “Da!”, raspund eu surprinsă şi bucuroasă, şi de întrebare dar şi de faptul că vorbeam cu cineva, chiar în blocul meu, româneşte. “Aveţi cumva vreo legătură cu doctorul Bucurenciu din Ocna Mureş?”. Şi mai surprinsă, spun: ”Da!” –“ Păi, parcă-l văd pe bunicu’ stând pe banca din faţa casei, vorbind cu nişte vecini şi zicând:<< Ca Bucurenciu nu mai este doctor!>>”.Vă daţi sema ce am simţit! Şi pentru tata, şi pentru mine, şi pentru cei care l-au cunoscut şi l-au preţuit. Şi pentru Uioara!! Atât de departe în spaţiu, şi atât de aproape în suflet!!
Poate că sună a laudă, dar nu este decât o afirmaţie pe care nu fac decât să o re-dau. De altfel, vorbind de Puiu/Sorin voiam  să subliniez că, deşi a fost premiant în tot timpul şcolii, student eminent, profesor… excepţional, el nu a făcut niciodată caz de asta! Ba chiar dimpotrivă. Sigur, percepţia mea era una şi a  celorlaţi putea fi alta. Şi de mine spusese cineva că eram mândră, ceea ce m-a uimit teribil. Poate chiar eram, şi nu-mi dădeam seama.  Mia Marcu îmi spune, de exemplu, de Sorin: “El avea, şi în ţinută şi în atitudine, o “semeţie” care-i dezvăluia de fapt superioritatea în faţa noastră–copii necitiţi, cu o cultură care nici nu se compara cu a lui”. Era citit, e drept, dar nu aş putea spune că l-am văzut tot timpul cu cartea în mână (cum am văzut pe alţii). În orice caz citea mult mai  mult decât mine şi cred că şi mai profund. Eu încercam să-l urmez. Aşa am citit Insula misterioasă, care mi-a plăcut foarte mult, deşi a durat destul de mult timp până să o termin. Când am ajuns însă la Huckleberry finn, nu a fost chip să trec mai mult de a  cincisprezecea pagină, sau poate nici atâta. În acel timp mă interesa mult mai mult joaca.
     Poate că mai mult decât “citit” era foarte serios. În gândire şi faptă. Îmi aduc aminte că îmi spunea cineva  la un moment dat, făcând comparaţie între mine şi el, că la slujba de duminica,  eu nu aveam deloc stare. Nu ştiu ce oi fi făcut, ştiu însă că îmi era tare greu să stau atâta timp în picioare şi să mă tot uit la sfinţii de pe pereţi. Cât despre slujbă, mai  mult de Tatăl nostru nu pricepeam nimic. În schimb Puiu,  e  drept că era  mai mare decât mine, dar era altfel. Era ţârcovnic,  sau băiat de altar-noi îi spuneam ţârcovnic; cred  că pentru că suna  cumva mai deosebit şi mai hazos-şi îşi făcea cu multă seriozitate  şi râvnă datoria. Până într-o zi, când  părintele l-a trimis după ceva la Ciunga. Lucrul ăsta l-a afectat grozav. Nu cred că pentru că era drumul lung. Poate că şi din pricina asta, dar sunt sigură, aşa cum l-am cunoscut mai târziu, că socotea că nu se cuvenea să-l scoată din biserică, de la slujbă. De atunci i s-a rupt ceva în suflet: dragostea pentru biserică şi chiar pentru Dumnezeu.  În casă a fost un adevărat scandal. Mama-mare-căreia Dumenzeu îi luase în plină floare,  o fată frumoasă, bună, blândă, pictoriţă talentată-l-a însoţit în apreciere şi desigur în durere. Deşi ea continua să meargă la biserică cu multă evlavie!
Nu  pot să scriu despre Puiu şi să nu amintesc de Monsieur Ghica  -  despre care tu, Mircea ai scris un articol foarte frumos,  şi tare binevenit pentru toţi uiorenii! Cu atât mai mult m-a interesat articolul tău cu cât la  orele de franceză voi doi eraţi tot  împreună, nu numai la şcoală. Lecţiile se făceau pe rând, acasă la fiecare dintre elevi. Când ajungeau la noi, Monsieur Ghica, mă lăsa să asist şi eu. Dar cu condiţia  să fiu cuminte şi să nu scot o vorbă. Şi odată, întrebând dl. Ghica un cuvânt, şi voi nerăspunzând niciunul, am sărit eu. Fiecare cu talentul lui! A fost acceptată intervenţia mea…ilegală. Dovadă că Monsieur Ghica nu m-a certat. Şi vorbind de lecţiile de franceză îmi aduc cu mare plăcere aminte de spectacolul de la Căminul Cultural (mi se pare că pe atunci i se spunea încă “La Ţârău”), când ai cântat J’aime flâner sur les Grands Boulvards, al lui Yves Montand. A fost un adevărat eveniment. Pentru noi, dar cred că şi pentru dl. Ghica, care de fapt împărţea cu tine succesul.
     Spuneam înainte că Puiu  nu era năzdrăvan. Nu-l ţin minte prea mult zbenguindu-se, deşi ne jucam cu toţii, vecinii de pe stradă, de-a  v-ați ascunselea, de-a baba–oarba. Puiu se juca piţule cu Relu, băiatul lui Dafina, de vizavi, iar  cu Laci Szanto, băiat tot liniştit ca şi el, mergea cu bicicleta la Mureş sau în altă parte. Şi, vorbind de vecini trebuie neapărat să amintesc de familia Deutsch. Pe strada noastră erau patru familii de evrei, dar ei erau cei mai apropiaţi de noi, şi în spaţiu  şi în relaţie. Erau 9 copii, şi ne aveam foarte bine şi cu cei mai mici decât noi (de fapt unul, Ştrul era mai mic), şi cu cei mai mari: Tiuncu, Malcu, Şaindi, Libălă. Acum vreo patru ani Libălă a venit în România (fuseseră dintre cei dintâi  care au plecat în Palestina) şi când ne-am văzut în aeroport, între primele lucruri despre care m-a întrebat a fost ce face Puiu. Şi mi-a spus cu faţa luminoasă că nu poate uita cum a fost el cel care a anunţat familia că  născuse  băiatul, la Cluj. Nu  era o faptă de vitejie, desigur, dar pentru ea era o amintire  foarte importantă. Pe atunci nu erau multe telefoane în oraş; e destul să spun că noi aveam numărul 3(trei!).    Dar legat de familia Deutsch vreau de fapt să mă refer la alt fapt. Ca evrei foarte religioşi (pe atunci exista în Uioara o sinagogă impunătoare, pe str. Cloşca, aproape de casa familiei Marcu; comunitatea evreiască era însemnată, şi ca număr şi ca valoare socială: medici, farmacişti, negustori), ei nu mai puteau face nicio activitate, oricât de mică, vinerea, după apusul soarelui, şi desigur sâmbăta  (pe atunci, şi încă multă vreme după aceea, sâmbăta se lucra şi de bunăseamă se mergea la şcoală). Ne chemau de pe stradă ca să aprindem lumina, sau să stingem focul. Iar cei care erau  şcolari nu mai puteau duce ghiozdanul sau servieta. Puiu era cel care, în zilele acela aducea ghiozdanul lui Ipiţ,  colegul lui de clasă.  Şi dacă tot îmi aduc aminte de familia Deutsch  să  povestesc încă o întâmplare, cu haz dar şi revelatoare. Fiul cel mare al familiei era negustor ambulant şi vinerea avea şatră în târg. Într-o dimineaţă,   devreme de tot, tata îl vede  pe Puiu aranjându-şi foarte serios un pachet. Mirat, îl întreabă ce e cu pachetul ăla. Puiu făcuse nişte tablouaşe de ghips. Turnase ghips în două  scrumiere, una cu trei capete de cal iar alta cu un câine mare, frumos. După ce s-a întărit ghipsul, le-a răsturnat, le-a vopsit şi acum voia să meagă la târg, să le vândă. Cu ajutorul lui Elio, care îi făcuse un loc pe şatra lui. Sigur că tata a râs şi i le-a cumpărat el pe tóate. Altă dată a făcut,  împreună cu Marius Curta, ştergătoare din papură şi umeraşe. De data asta n-a mai fost vorba de vânzare; le-au dăruit familiilor prietene.


    Cum spuneam înainte, nu l-am prea văzut zbenguindu-se.  Făcea treabă, şi ce făcea făcea serios. Poate tocmai de aceea, gândindu-mă bine, nu îl ţin minte pera mult râzând. Nu era trist, era chiar vesel, dar nu era înclinat spre râs. Şi ca un făcut, deunăzi, când eu tocmai observasem, în sinea mea, acest fapt, vorbind câteva ore mai târziu cu Sorin (cel mic, fiul meu, care este şi Alexandru, ca tata), ne aminteam de o scenă de  la Cârţişoara (satul tatei şi locul unde ne petreceam vacanţa de vară; nu ne dădeam seama pe atunci ce dar ne făcuse Dumnezeu: munţii Făgăraş în zare, râul Bâlea trecând  zglobiu aproape de casa bunicii, satul unde se născuse Badea Cârţan şi haiducul Andrei Budac etc). Eram adunaţi cu toţii în faţa bucătăriei de vară şi Sorin (Alexandru) ne spunea un banc cu o maimuţă care tot voia să mănânce  o banană. Avea vreo 5 anişori. Şi îl spunea atât de serios, adică atât de bine,   încât râdeam cu toţii să ne prăpădim. Poate mai  mult decât de banc, râdeam de el (cu drag, desigur). Şi Sorin (al meu) îmi spune, amintindu-şi: “ Cel mai tare râdea unchiu’ Sorin. El, pe care nu mi-l  amintesc râzând”. Sigur, el nici nu a avut foarte multe ocazii să-l vadă râzând. Şi totuşi,  eu îmi dădusem seama cu câtva timp înainte  că acum, la”bătrâneţe”, râde, chiar  foarte zgomotos şi din plin. Chiar dacă  puţin cam “intelectual”.
 Dar revenind la lecţiile de franceză. Am devenit după vreun an şi eu eleva lui Monsieur Ghica. Dar nu eram ca Puiu. Îmi plăcea mai mult să mă joc, şi uneori… uitam să mă duc la oră sau mă duceam, de exemplu, în loc de lecţie la baschet. Dl Ghica s-a supărat la un  momnet dat şi a spus că nu mă mai primeşte. A fost Puiu, cel cu greutate de garant, care a pus o vorbă bună pentru mine.
    Aşa cum ne-au dat părinţii la lecţii de limbă străină, ne-au dat şi la lecţii de muzică; pe el la vioară, la Doamna Neselovski, iar pe mine la pian. Eu, întotdeauna când era vorba să exersez, nu ştiu cum se făcea că-mi  aduceam aminte chiar atunci că mai am o lecţie de făcut, sau că păpuşile aveau nevoie de o plimbare etc.  În schimb Sorin exersa cu seriozitate. Doar că vioara nu se poate compara cu pianul. Dacă eu, în ciuda “eforturilor” mele  reuşisem totuşi  să cânt diverse melodii… melodioase, Sorin nu ajunsese decât la Când albina n-are dinţi. Şi de Crăciun sau de Anul Nou, când aveam musafiri, spre sfârşit, Sorin cânta Când albina n-are dinţi. Cred că pe la a treia petrecere de felul ăsta apare Sorin  cu vioara, şi un musafir mai plin de haz şi mai sincer zice: “Am înţeles, Puiule,  trebuie să plecăm acasă”.
Întotdeauna am fost împreună. O doamnă, acum câţiva ani, îmi spunea că parcă ne vede cum mergeam la şcoală ţinându-ne de mână. Eu nu-mi aduc aminte, dar ceea ce ţin minte sigur este că nu ne-am certat niciodată. De ciondănit ne-am ciondănit, cu siguranţă, dar de supărat unul pe altul niciodată. Ba da, m-am supărat eu pe el odată că nu voia să-mi rezolve problema la matematică pe care nu reuşisem s-o fac din prima (n-aveam, şi n-am nici acum, nici răbdarea  şi nici tenacitatea lui). Pentru el era un fleac, că doar nu degeaba ajunsese, sau avea să ajungă de două ori cred, la faza pe ţară, la olimpiada de matematică.  Deci de ce să mă mai chinuiesc eu? El m-a refuzat. De fapt el mi-ar fi făcut-o dar mama… M-am supărat! Dar supărarea mi-a trecut repede.
Împreună mergeam pe Banţa, mai ales la săniat; el conducea săniuţa şi tot el o şi căra la deal. Doar de-aia era fratele meu, mai mare! Şi o făcea firesc, de la sine, fără să-l rog eu sau să-i spună mama ori tata. Tot împreună mergeam la colindat. Parcă ne văd, eu  cu trăistuţa galbenă  în care puneam prăjiturile primite; pentru bani, avea el un portmoneu. Tata râdea odată de cum îşi făcea el socoteala cam câţi bani o să câştigăm: la nenea Manole o sută, la nenea Grişa 80, la tanti Nina… Sigur, banii mergeau pe din două. Nu-mi mai amintesc, fireşte, ce făcea fiecare cu ai lui, dar ştiu bine că el îi  administra cum trebuie şi de aceea în general i-i cedam pe toţi lui, sigură  că nu voi ieşi în pierdere.  Tot împreună mergeam cu silita, de Lăsata Secului, şi veneam acasă mânjiţi ca nişte fochişti, dar fericiţi! Cu Pluguşorul nu mergea decât el, bineînţeles. Parcă-l văd cât de serios îşi pregătea biciul (era instrumentul lui muzical) şi, imediat ce venea Anul Nou, ieşea pe stradă, se-adunau cu toţii şi-ncepeau “Aho, aho, copii şi fraţi… ”. Mie-mi plăcea tare  mult să-i aud. M-aş fi dus şi eu cu ei, dar nu aveam ce căuta acolo. Nu ştiu dacă adunau şi ceva bani, însă oricum de data asta erau numai ai lui, deşi împărţea, ceea ce se putea împărţi, cu mine.
Dacă nu ţin minte să-l fi văzut prea mult râzând, ţin minte însă când l-am văzut plângând. Prima dată a fost când a venit dintr-o excursie cu şcoala, la Doftana. Ce veselie, ce entuziasm, în gară la Războieni, la plecare!!!! După două zile, parcă îl văd şi acum apărând de după colţul abatorului, mânjit, nu chiar ca după silită şi nici fericit ca atunci,  ci cu lacrimile căzându-i pe obraji. Fusese prima dată când plecase singur de-acasă.

A doua oară a fost când nu l-au făcut pionier. De la şcoală până acasă venise plângând. Nu de ciudă, sau de ambiţie. O fi fost şi ceva din astea, dar sunt sigură  că plângea  pentru că se simţea nedreptăţit. Nu înţelegea de ce nu l-au făcut pionier. Era primul din clasă şi totuşi… Nu  cred că i s-a spus de ce, dar am aflat că asta pentru că tatăl lui era intelectual! A fost făcut pionier în seria a doua, dar amarul rămăsese. Cine ştie care au fost de fapt consecinţele acestei nedreptăţi în sufletul lui de copil !!?? Mai târziu, la intrarea la facultate, a… beneficiat de o altă nedreptate, de ordin general.  Pentru admitere erau două serii de examene: una, pentru cei cu “dosar sănătos” (fii de ţărani şi de muncitori), unde toţi cei cu nota minimă, de trecere, erau admişi. Şi alta, pentru ceilalţi, cu dosar mai puţin sănătos. -Cei cu “dosar nesănătos” nici nu se puteau gândi să încerce!-El ar fi putut beneficia de admitere fără examen dacă avea diploma “roşie”, adică 5 pe linie. Aşa a avut în toţi anii de şcoală. La bacalaureat, numit pe atunci, după model sovietic, examen de maturitate, la sfârşitul celor 10 clase -în care nu se studia de exemplu latina, nici lógica sau psihologia, iar materiile celelalte  erau ciuntite  tot după model sovietic;  istoria României se studia, de exemplu, după o carte enormă, făcută de un rus: celebra Istorie a lui Roller!-la bacalaureat, zic,  a luat însă un 4, la istorie. Ştiuse, dar ceva se întâmplase. Nu înţelegea ce,  căci  răspunsurile lui fuseseră corecte. Avusese probabil ghinion. (E drept că avusese un conflict cu dl Horovitz, profesorul de istorie, dar… ). Faptul nu a avut urmări grave, deşi psihologic privind lucrurile, cred că da; nu era uşor să ştii că ai de dat un examen (greu) şi alta să nu dai niciun examen.  Puiu a intrat cap de  listă. Nu era doar meritul lui  ci şi norocul de a fi avut profesori ca dl. Mirion la matematică, sau dna.Moraru la fizică! Profesorul la care îl dusese mama spre verificare  i-a zis că nu are ce să-l mai înveţe.
Inainte de a-ţi da cuvântul, Mircea, aşa cum ne-am înţeles, pentru a aborda partea profesională, de cercetător–noi cunoşteam şi de fapt cunoaştem prea puţin aspectul ăsta; Puiu era şi este pentru noi, fiul, fratele,  elevul şi studentul eminent, dar ce înseamnă  Sorin Bucurenciu profesorul universitar,  nu ştiu de fapt decât profesorii lui, colaboratorii lui, studenţii şi soţia, Mariana. Înainte, zic, de a-ţi da cuvântul, aş vrea să mai povestesc  o întâmplare de care îmi aduc aminte zâmbind. Noi, ca tot uioreanul, mergeam vara la ştrand. (Ce ştrand frumos avea Uioara  pe atunci! Era locul cel mai important pentru noi în timpul verii). Într-una din zile, deşi era innorat tare, ţineam morţiş să mergem totuşi,  căci aşa ne pusesem în cap.  Mama a încercat să ne explice că nu e cazul să mergem, dar ţi-ai găsit! Până la urmă s-a înduplecat. Când am ajuns la ştrand, norii erau deja negrii şi începea să picure,  dar noi am luat totuşi bilet şi am intrat. Mai erau două persoane. Ne-am dezbrăcat, ne-am băgat în bazin, ne-am bălăcit puţin şi am ieşit. Parcă ne văd şi acum pe bancă,  zgribuliţi ca doi pui de vrabie, dârdâind, aşteptând să ne zvântăm puţin înainte de a ne îmbrăca. Niciodată parcă nu ne-am simţit aşa  de uniţi. În nătăfleţenie şi încăpăţânare!
Când eu am apărut pe lume Puiu avea trei ani.  Am în minte o fotografie pe care o ştiu dintotdeauna deasupra noptierei mamei. Eram mică, de vreo două-trei luni. Mama mă ţinea în braţe, uitându-se duioasă la mine, iar Puiu era lângă ea, în picioare, uitându-se la amândouă, vesel,  chiar  râzând.
M-a primit cu bucurie. Şi cu bucurie m-a însoţit mereu.
    
              Ileana Bucurenciu

                                                             Alcalá de Henares, 20 septembrie 2016

 

Listare copiere alb negru si color, tipar digital, productie publicitara, carti de vizita in Cluj
mobilier rustic gradina

Vizitatori online

Avem 49 vizitatori online